Istoricul rasei s-a desfarurat in Angila mijlocului secolului al XIX-lea,
sub indrumarea catorva canise private dedicate dezvoltarii unui caine
de vanatoare. Faptul ca multe din aceste canise si-au urmarit propria
viziune asupra unui asemenea caine este motivul varietatii Retrieverilor
de astazi.
Putem doar specula ce s-a intalmplat, dar stim ca pescarii de cod trimisi din Marea Britanie practicau pescuitul la mal. Se lucra in echipe de doi sau patru, care trebuie sa fi avut nevoie de in caine mic care sa urce si sa coboare din barca, cu o blana scurta si impermeabila care sa nu scurga toata apa in barci. Ar fi crescut caini cu un instinct puternic de aportare pentru a recupera pesti si plase si cu o rezistenta mare la munca indelungata. Cainii crescuti pentru asemenenea munci se gaseau in diferite varietati: mai mici, pentru barcile de pescuit, si mai mari.
Cainele mai mic se numea ori micul caine de St. John, micul Terra-Nova sau chiar Labrador. Acesti caini proveneau din Terra-Nova si nu se stie de ce s-a ales numele de Labrador, poate doar din cauza unei confuzii.
Charles Eley, in Istoria Retrieverilor la sfarsitul secolului al XIX-lea spunea: "Povestea [...] era ca primii Labradori ajunsi in Anglia au inotat la mal de pe navele care aduceau cod din Terra-Nova [...] S-a sustinut ca existenta lor maritima [...] a generat picioarele inotatoare, o blana impermeabila la apa, precum cea a unei vidre, o coada scurta cu o forma de sabie, cu rol de carma in inotul in ocean. Partial, confuzia intre numele de Caine de St. John si Caine de Terra-Nova se datoreaza folosirii ambelor atat pentru varietatile de talie mare, cat si pentru cele de talie mica. Si denumirea de Labrador a fost folosita mai ales pentru a se referi pentru cainele mic de St. John, mai ales in a doua jumatate a secolului al XIX-lea.
Varietatea de talie mare este considerata stramosul direct al Terra-Nova-ului actual, pe cand cea de talie mica a fost folosita in dezvoltarea mai multor rase de Retrieveri, incluzandu-l pe Labradorul de astazi. Legatura exacta dintre aceste doua varietati de caine de St.John (si unii scriitori din secolul XIX au numit chiar patru varietato) este, deasemenea, neclara; nu stim care a existat prima, sau in ce masura sunt inrudite. Cu siguranta, cainele mare de St. John a fost importat in Anglia cu aproape o suta de ani mai devreme, si numerosi autori contemporani si modern presupun ca varietatea de talie mica provine din cea mare, dar nu avem dovezi clare care sa ateste nici aceasta, nici contrariul.
Terra-Nova a fost folosit pentru pescuit si alte activitati din jurul anului 1450, asa ca a fost destul timp pentru a crea cainele de St.John si varietatile sale.
In timp ce existau linii de Labradori de rasa pana la aceasta data, nu se stie cati din acesti caini corciti au fost inclusi in categoria de Labrador sau in alte rase, pe masura ce rasele incepeau sa fie separate. Multi crescatori cred ca incrucisarile din acea vreme sunt vinovate de tipurile de slaba calitate care pot aparea acum; desi presupunerile despre folosirea Pointerilor sau Rottweilerilor pot fi infirmate. In primele doua decenii ale secolului XX, in Marea Britanie s-a format majoritatea caniselor influente, care au pus bazele rasei asa cum o stim acum. Labradorii Lordului Knutsford's Munden si ai Lady Howe's Banchory sunt cativa din acestia. La acea vreme, numerosi caini s-au distins atat in competii de field trial, cat si in expozitii; numarul mare de Campioni la ambele categorii atesta versatilitatea rasei.
Labradorii au fost importati in Statele Unite in timpul Primului Razboi Mondial. In acel moment, American Kennel Club-ul inca ii incadra in clasa Retrievrilor, si doar pe la sfarsitul anilor '20, Retrieverii au fost impartiti in rasele recunoscute astazi. Labrador Retrieverul a fost folosit pe scara larga in SUA drept caine aportor; American Labrador Retriever Club-ul este pana astazi o organizatie de field trial si contribuie la organizarea field trial-urilor AKC-ului.
Cele doua Razboaie Mondiale au diminuat mult efectivul rasei (la felk ca si in cazul altora). Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial s-a constatat cresterea acestuia in Statele Unite, pe cand in Marea Britanie canisa Sandyland's, prin imports mergand inapoi pana la Campionul Sandyland's Mark a influentat aspectul liniilor de podium din aceasta tara. Alti caini influenti inculd Dublul Campion American Banchory Bolo, evident mai ales in liniile de field trial. Intoarcerea aceasta catre Americi a determinat folosirea exhaustiva a Labradorului ca aportor. In Marea Britanie, Labradorul a fost, si inca este folosit pentru vanatoarea din zonele mai inalte.
In general, pentru fiecare parte a vanatorii este folosita o alta rasa. Si Labradorul a fost doar pentru gasirea si aportarea vanatului. Dar in Statele Unite si Canada, rezultatele excelente ale rasei in gasirea vanatului si munca in apa s-au remarcat si Labradorul s-a dovedit, in scurt timp, adaptabil la o gama mai larga si mai dificila de conditii de vanatoare. In anii de inceput ai rasei, Labradorii galbeni erau pur si simplu omorati. Primul galben inregistrat a fost Ben of Hyde, din parinti negri, ambii din import. Din incrucisarile cu femele negre, Ben a "produs" multe exemplare galbene. Surprinzator, sora sa galbena Juno abia a dat (daca a dat vreodata) pui galbeni cand a fost incrucisata cu exemplare negre. Totusi, femelele produc putini pui galbeni in comparatie cu masculii, asa ca, din intamplare, toti partenerii ei au fost negri homozigoti. In anii '20 sentimentul anti-galbeni a fost ata de puternic, incat crescatori cu experienta au relatat ca au fost trimisi la ringul Golden Retriever-ilor. La acea vreme, cainii de aceasta culorare au suferit un numar mare de tipuri incorecte. Un Standard separat a fost elaborat pentru a rezolva aceasta problema, dar ulterior s-a considerat ca exemplarele galbene ar trebui sa adere la acelasi Standard ca cele negre.
In ziua de azi se gasesc tot atatea, daca nu mai multe exemplare galbene de aceeasi calitate ca cele negre. Doar in anumite cercuri de vanatori se intalneste opinia gresita cum ca "negrii sunt vanatori mai buni"
Ciocolatii: Ciocolatii, ca si galbenii au existat in istoria rasei. De fapt, cunoscuta poveste a originilor rasei Chesapeake Bay Retriever se refera la un naofragiu din 1807, in care au fost implicati doi Caini de St.John destinati lui Poole si prin aceasta lui Malmesbury sau Buccleuch: unul negru si unul ciocolatiu. Se crede ca aceasta culoare a fost introdusa in rasa la sfarsitul secolului prin incrucisarea cu Pointeri. Este putin probabil, din urmatoarele motive:
Este putin probabil, din urmatoarele motive:
* Se cunosc exemplare maro de Caine de St John
* Prezenta acestei culori in alte rase inrudite, precum Flat-coat-ul, Chesapeake-ul, si Terra-Nova.
* De vreme ce gena maro este recesiva celei negre, este perfect posibil aceasta gena sa ramana "ascunsa" in numeroase generatii de negri, mai ales daca eventualii ciocolatii au fost omorati. Labradorii ciocolatii au fost priviti favorabil mai greu decat cei galbenii, cu toate ca uciderea a inceput sa nu se mai practice cam in acelasi timp. S-au descurcat bine in field trial-uri la sfaristul secolului, dar abia in 1964 in Marea Britanie a aparut primul campion, Cookridge Tango. Ciocolatii reprezinta cea mai rara culoare in ring, la ambele categorii. Cu toate acestea, continua sa creasca in popularitate, si in 10 ani s-ar putea sa egaleze ca numar, acceptare si calitate celelalte culori. Prejudecatile impotriva ciocolatiilor inca exista atat in ringurile de field, cat si in cele de show. Ori sunt "prea urati" pentru show, ori "prea prosti/incapatanati" pentru field.
STRAMOSII TIMPURI
Este destul de clar ca nu existau caini indigeni in
Terra Nova cand primele companii de pescuit au sosit. Daca bastinasii
americani din acele vremuri au avut caini, exploratorii nu I-au observat
vreodata. Cu toate acestea, este probabil ca insusi Cainii de St. John
provin din rasele vechi de English Water Dogge, de vreme ce pescarii au
populat Terra nova vreme de secole. Mai exista speculatii cum ca a fost
adus acolo si Cainele de St. Hubert - ilustratii ale rasei arata un caine negru,
cu urechi care atarna, cu o oarecare asemanare cu Labradorul. Dar nu se
stie daca pescarii care au mers in Terra Nova caini mari pentru vanatoare
mai degraba decat exemlare pentru apa.
Putem doar specula ce s-a intalmplat, dar stim ca pescarii de cod trimisi din Marea Britanie practicau pescuitul la mal. Se lucra in echipe de doi sau patru, care trebuie sa fi avut nevoie de in caine mic care sa urce si sa coboare din barca, cu o blana scurta si impermeabila care sa nu scurga toata apa in barci. Ar fi crescut caini cu un instinct puternic de aportare pentru a recupera pesti si plase si cu o rezistenta mare la munca indelungata. Cainii crescuti pentru asemenenea munci se gaseau in diferite varietati: mai mici, pentru barcile de pescuit, si mai mari.
Cainele mai mic se numea ori micul caine de St. John, micul Terra-Nova sau chiar Labrador. Acesti caini proveneau din Terra-Nova si nu se stie de ce s-a ales numele de Labrador, poate doar din cauza unei confuzii.
Charles Eley, in Istoria Retrieverilor la sfarsitul secolului al XIX-lea spunea: "Povestea [...] era ca primii Labradori ajunsi in Anglia au inotat la mal de pe navele care aduceau cod din Terra-Nova [...] S-a sustinut ca existenta lor maritima [...] a generat picioarele inotatoare, o blana impermeabila la apa, precum cea a unei vidre, o coada scurta cu o forma de sabie, cu rol de carma in inotul in ocean. Partial, confuzia intre numele de Caine de St. John si Caine de Terra-Nova se datoreaza folosirii ambelor atat pentru varietatile de talie mare, cat si pentru cele de talie mica. Si denumirea de Labrador a fost folosita mai ales pentru a se referi pentru cainele mic de St. John, mai ales in a doua jumatate a secolului al XIX-lea.
Varietatea de talie mare este considerata stramosul direct al Terra-Nova-ului actual, pe cand cea de talie mica a fost folosita in dezvoltarea mai multor rase de Retrieveri, incluzandu-l pe Labradorul de astazi. Legatura exacta dintre aceste doua varietati de caine de St.John (si unii scriitori din secolul XIX au numit chiar patru varietato) este, deasemenea, neclara; nu stim care a existat prima, sau in ce masura sunt inrudite. Cu siguranta, cainele mare de St. John a fost importat in Anglia cu aproape o suta de ani mai devreme, si numerosi autori contemporani si modern presupun ca varietatea de talie mica provine din cea mare, dar nu avem dovezi clare care sa ateste nici aceasta, nici contrariul.
Terra-Nova a fost folosit pentru pescuit si alte activitati din jurul anului 1450, asa ca a fost destul timp pentru a crea cainele de St.John si varietatile sale.
SECOLUL AL XX-LEA
La sfarsitul secolului, acesti retrieveri apareau in evenimentele BKC-ului. La aceasta
data, retrieveri din acelasi cuib se puteau trezi inregistrati ca rease diferite. Categoria
initiala de "Retrieveri" includea Curly Coat-ul, Fltat Coated-ul, retrieveri maro si Norfolk
Retriever-ul (scum disparut). Pe masura ce tipurile au devenit mai stabile, au fost
create rase separate pentru fiecare, astfel ca Labrador Retreiver-ul si-a obtinut
inregistrarea separata de Kennel Club in 1903.
In timp ce existau linii de Labradori de rasa pana la aceasta data, nu se stie cati din acesti caini corciti au fost inclusi in categoria de Labrador sau in alte rase, pe masura ce rasele incepeau sa fie separate. Multi crescatori cred ca incrucisarile din acea vreme sunt vinovate de tipurile de slaba calitate care pot aparea acum; desi presupunerile despre folosirea Pointerilor sau Rottweilerilor pot fi infirmate. In primele doua decenii ale secolului XX, in Marea Britanie s-a format majoritatea caniselor influente, care au pus bazele rasei asa cum o stim acum. Labradorii Lordului Knutsford's Munden si ai Lady Howe's Banchory sunt cativa din acestia. La acea vreme, numerosi caini s-au distins atat in competii de field trial, cat si in expozitii; numarul mare de Campioni la ambele categorii atesta versatilitatea rasei.
Labradorii au fost importati in Statele Unite in timpul Primului Razboi Mondial. In acel moment, American Kennel Club-ul inca ii incadra in clasa Retrievrilor, si doar pe la sfarsitul anilor '20, Retrieverii au fost impartiti in rasele recunoscute astazi. Labrador Retrieverul a fost folosit pe scara larga in SUA drept caine aportor; American Labrador Retriever Club-ul este pana astazi o organizatie de field trial si contribuie la organizarea field trial-urilor AKC-ului.
Cele doua Razboaie Mondiale au diminuat mult efectivul rasei (la felk ca si in cazul altora). Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial s-a constatat cresterea acestuia in Statele Unite, pe cand in Marea Britanie canisa Sandyland's, prin imports mergand inapoi pana la Campionul Sandyland's Mark a influentat aspectul liniilor de podium din aceasta tara. Alti caini influenti inculd Dublul Campion American Banchory Bolo, evident mai ales in liniile de field trial. Intoarcerea aceasta catre Americi a determinat folosirea exhaustiva a Labradorului ca aportor. In Marea Britanie, Labradorul a fost, si inca este folosit pentru vanatoarea din zonele mai inalte.
In general, pentru fiecare parte a vanatorii este folosita o alta rasa. Si Labradorul a fost doar pentru gasirea si aportarea vanatului. Dar in Statele Unite si Canada, rezultatele excelente ale rasei in gasirea vanatului si munca in apa s-au remarcat si Labradorul s-a dovedit, in scurt timp, adaptabil la o gama mai larga si mai dificila de conditii de vanatoare. In anii de inceput ai rasei, Labradorii galbeni erau pur si simplu omorati. Primul galben inregistrat a fost Ben of Hyde, din parinti negri, ambii din import. Din incrucisarile cu femele negre, Ben a "produs" multe exemplare galbene. Surprinzator, sora sa galbena Juno abia a dat (daca a dat vreodata) pui galbeni cand a fost incrucisata cu exemplare negre. Totusi, femelele produc putini pui galbeni in comparatie cu masculii, asa ca, din intamplare, toti partenerii ei au fost negri homozigoti. In anii '20 sentimentul anti-galbeni a fost ata de puternic, incat crescatori cu experienta au relatat ca au fost trimisi la ringul Golden Retriever-ilor. La acea vreme, cainii de aceasta culorare au suferit un numar mare de tipuri incorecte. Un Standard separat a fost elaborat pentru a rezolva aceasta problema, dar ulterior s-a considerat ca exemplarele galbene ar trebui sa adere la acelasi Standard ca cele negre.
In ziua de azi se gasesc tot atatea, daca nu mai multe exemplare galbene de aceeasi calitate ca cele negre. Doar in anumite cercuri de vanatori se intalneste opinia gresita cum ca "negrii sunt vanatori mai buni"
Ciocolatii: Ciocolatii, ca si galbenii au existat in istoria rasei. De fapt, cunoscuta poveste a originilor rasei Chesapeake Bay Retriever se refera la un naofragiu din 1807, in care au fost implicati doi Caini de St.John destinati lui Poole si prin aceasta lui Malmesbury sau Buccleuch: unul negru si unul ciocolatiu. Se crede ca aceasta culoare a fost introdusa in rasa la sfarsitul secolului prin incrucisarea cu Pointeri. Este putin probabil, din urmatoarele motive:
Este putin probabil, din urmatoarele motive:
* Se cunosc exemplare maro de Caine de St John
* Prezenta acestei culori in alte rase inrudite, precum Flat-coat-ul, Chesapeake-ul, si Terra-Nova.
* De vreme ce gena maro este recesiva celei negre, este perfect posibil aceasta gena sa ramana "ascunsa" in numeroase generatii de negri, mai ales daca eventualii ciocolatii au fost omorati. Labradorii ciocolatii au fost priviti favorabil mai greu decat cei galbenii, cu toate ca uciderea a inceput sa nu se mai practice cam in acelasi timp. S-au descurcat bine in field trial-uri la sfaristul secolului, dar abia in 1964 in Marea Britanie a aparut primul campion, Cookridge Tango. Ciocolatii reprezinta cea mai rara culoare in ring, la ambele categorii. Cu toate acestea, continua sa creasca in popularitate, si in 10 ani s-ar putea sa egaleze ca numar, acceptare si calitate celelalte culori. Prejudecatile impotriva ciocolatiilor inca exista atat in ringurile de field, cat si in cele de show. Ori sunt "prea urati" pentru show, ori "prea prosti/incapatanati" pentru field.
